Dinăuntrul care dă pe dinafară
Autor:
Ovidiu Radulescu
|
Album:
Monolog în Babilon
|
Tematica:
Diverse
Resursa adaugata de ovirad in 13/01/2009
Resursa adaugata de ovirad in 13/01/2009
Ca să nu spun ”îmbătrânim”, care ar suna fatalist și deprimant, folosesc un eufemism: ne maturizăm constant. Repede-repejor, progresiv-în-sens-regresiv, inexorabil-inexonerabil. Dar amintirile și imaginile înmagazinate în memorie rămân încremenite la aceeași vârstă a ultimului contact. Sau la o vârstă aproximativă a unui prezent continuu într-un trecut etern. Cei de departe rămân pentru noi - și noi pentru ei - la aceeași vârstă, indiferent dacă au trecut cinci ani sau cincizeci de ani...
- Măăă, dar rău te-ai mai dărâmat, țî-țî-țî- a făcut el din buze stropindu-mă a mirare.
- Munca în America tată, știu io că se trage acolo! Te-ai dus la trai bun dar mi-e milă de tine cum ai ajuns. Ai încărunțit... Oho, ai și ochelari! – mă adulmecă el miopește, fără să și-i pună pe-ai lui care se ițeau din buzunarul de la piept. - Ce mai, ai luat-o în jos - a dat el „de sus” verdictul cu veselie nedisimulată. M-am uitat la el mirat. Deși vocea îmi părea familiară, în fața mea nu era Codruț așa cum îl știam eu ci un moșulică în pantaloni lucioși, croiți pâlnios gen asimtotă, pe măsura burtihanului, cu cămașa purtată ”pe dinafară” și transpirată pe dinăuntru, păr rar, foarte rar, adică foaaaaarte rar, dinți dubioși de frumoși și kilograme multe și vizibile mai ales pe ici pe colo, prin părțile esențiale... Pentru că nu le are cu ”verdeața”, cum se raportează el dietei sănătoase, glumind-serios. - Un moft american - mi-a spus gâfâind, în timp ce mergeam la pas pe stradă - un moft ajuns "biznis" aici în România. Asta ca să știu din capul locului de ce arată el așa ”plesnind de bine” în timp ce eu... vai de capul și de metabolismul meu, fără proteină și Omega3 la grătar, cum îi place lui: cu muștar, mujdei, murături și alte mmm-îmuri... de-i lasă până și preinfarctului gura apă.
Anul trecut am vizitat România - locurile de care sunt legat și oamenii de care îmi este așa de dor. L-am întâlnit și pe Codruț. Nu ne mai văzusem de zece ani. M-am apropiat să-l salut și el m-a executat imediat.
- Tu ești? Să nu te mai recunosc – mi-a zis, scanându-mă preț de câteva secunde lungi și stânjenitoare.- Măăă, dar rău te-ai mai dărâmat, țî-țî-țî- a făcut el din buze stropindu-mă a mirare.
- Munca în America tată, știu io că se trage acolo! Te-ai dus la trai bun dar mi-e milă de tine cum ai ajuns. Ai încărunțit... Oho, ai și ochelari! – mă adulmecă el miopește, fără să și-i pună pe-ai lui care se ițeau din buzunarul de la piept. - Ce mai, ai luat-o în jos - a dat el „de sus” verdictul cu veselie nedisimulată. M-am uitat la el mirat. Deși vocea îmi părea familiară, în fața mea nu era Codruț așa cum îl știam eu ci un moșulică în pantaloni lucioși, croiți pâlnios gen asimtotă, pe măsura burtihanului, cu cămașa purtată ”pe dinafară” și transpirată pe dinăuntru, păr rar, foarte rar, adică foaaaaarte rar, dinți dubioși de frumoși și kilograme multe și vizibile mai ales pe ici pe colo, prin părțile esențiale... Pentru că nu le are cu ”verdeața”, cum se raportează el dietei sănătoase, glumind-serios. - Un moft american - mi-a spus gâfâind, în timp ce mergeam la pas pe stradă - un moft ajuns "biznis" aici în România. Asta ca să știu din capul locului de ce arată el așa ”plesnind de bine” în timp ce eu... vai de capul și de metabolismul meu, fără proteină și Omega3 la grătar, cum îi place lui: cu muștar, mujdei, murături și alte mmm-îmuri... de-i lasă până și preinfarctului gura apă.
După care m-a concediat pentru că i-a sunat telefonul. Nu înainte de a-mi arunca o ultimă privire plină de compătimire gen „mă’ chiar că ăsta a îmbătrânit”. Adică eu.
Se vedea că nu se vedea. Râdea hârbul de ciob. Se chiora bârna ca să vadă paiul.Părereologie: avem o părere atât de înaltă despre noi înșine încât ajungem cu capul (cu părerea în el) în zona aerului prea rarefiat pentru a mai oxigena cum se cuvine creierul. Ne ia cu amețeală când ne uităm de acolo de sus în oglindă și ne vedem ce ”grasă și frumoasă” suntem. Nu ca alții... ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și ... ie-te-te la ei, mai poartă și tricouri de doi lei deși vin de unde vin după atâția ani. Looser! Perdantule: n-ai Gipan și nici Merțan iar pantofii-s de Guban.Pavel spune ceva extrem de interesant despre omul dinafară care se trece contrastând cu cel dinăuntru care sfidează legea a doua termodinamicii. Se confesa Marin Preda: ”Când nu zâmbesc pe dinafară, râd foarte tare în forul meu interior”. O luptă două fronturi: pe dinafară operații estetice, injecții cu Botox. creme organice de regenerat iar pe dinăuntru Vitamax, Aloe Vera, și gliconutrienți Mannatech. Dar pe dinăuntrul ăsta dă repede pe dinafară. Vorba cântecului: ”Riduri, burtă, celulită/ Hemoroizi, cocoaşă şi “prostită”.Așa că degeaba hapuri și loțiuni. Avem nevoie de ceva în interiorul ”înăuntrului” – Metanoia, transformare. Iar factorul motivator, acel ”ceva” este de fapt Cineva. Christos în voi, nădejdea slavei (Col 1:27).
Hai fă mișcare: 2 Cor. 4:16-17- ”greutatea veșnică de slavă” ținută pe umeri în timpul genoflexiunilor rugăciunii și cu zâmbetul pe buze… Exersează asta Codruț prietene și nu mai întreba oglinda aia tip ”Albă-ca-Zăpada”, că te minte ca să-și păstreze serviciul...
Statistici
- Vizualizări: 2105
- Export PDF: 4
- Favorită: 1
- Comentarii: 1
Opțiuni
Un material pe care l-am citit cu placere, ca si pe celelalte ale lui Ovidiu Radulescu. Dumnezeu sa fie cu el si cu toti cititorii Resurselor Crestine.